Am citit pe un site web că:

Un studiu efectuat la Universitatea Oxford sugerează că locuitorii țărilor cu sistem economic tip „piață liberă” sunt mai expuși riscului de obezitate, ca efect al stresului provocat de insecuritatea economică.

Cercetătorii cred că a trăi într-un sistem social bazat pe competiție, fără măsuri reglatorii pentru asigurarea bunăstării sociale, îi determină pe oameni să mănânce mai mult decât au nevoie.

Conform studiului publicat în revista Economics and Human Biology, americanii și britanicii prezintă risc de obezitate mai mare decât norvegienii și suedezii. Cercetătorii au comparat 11 state dezvoltate și au descoperit că în cele cu regim economic liberal (politici economice eficiente și o politică socială relativ slabă) sunt cu circa 30 % mai mulți obezi decât media țărilor analizate. În Statele Unite ale Americii o treime din populație a fost clasificată ca obeză. La polul opus, în Norvegia, obezitatea are o rată de doar 5 %.

Au fost comparate țările cu „piață liberă” (S.U.A., Marea Britanie, Canada și Australia) cu șapte țări europene, relativ dezvoltate economic, care, în mod tradițional, oferă o puternică protecție socială cetățenilor lor (Finlanda, Franța, Germania, Italia, Norvegia, Spania și Suedia). Concluzia este că siguranța economică este asociată cu un nivel redus al obezității.

În trecut, creșterea obezității în societățile dezvoltate a fost deseori pusă pe seama abundenței de alimente ieftine, accesibile, cu aport energetic mare, pre-procesate, în general cele de tip „fast food”. Cercetătorii de la Oxford au măsurat impactul acestor produse cu ajutorul unui indice de prețuri, elaborat de revista The Economist, care arată variația prețurilor produsului Big Mac de la McDonald’s. Ei au observat că existența alimentelor fast food nu este atât de semnificativă pe cât se credea, calculând că aceasta influențează doar pe jumătate rata obezității. Concluzia lor este că excesul de greutate are în primul rând cauze sociale și că ofensiva acestui fenomen a început în anii ‘80 ai secolului trecut, odată cu amploarea liberalismului economic în țările de limbă engleză. Reformele economice liberale au stimulat competiția atât în ceea ce privește piața muncii, dar și în ceea ce oamenii consumă, ceea ce a subminat siguranța și stabilitatea personală.

Echipa de cercetare a corelat rezultatele studiului cu date furnizate de literatura academică despre comportamentelor animalelor, care trăiesc în sălbăticie sau în mediu captiv, care mănâncă mai mult atunci când se confruntă cu incertitudinea procurării hranei pe viitor.

Ce se poate observa la acest studiu? În primul rând concluzia că obezitatea este determinată social, mai exact de orientarea prioritară către eficiența economică în sine și neglijarea măsurilor de reducere a riscurilor sociale care decurg de aici, inevitabil și evident. Astfel, avem în opoziție economia de tip liberal pur, cu accent pe „piața liberă” și cea de tip „welfare state”, preocupată de protecție socială. În cel din urmă caz, prin politici sociale se urmărește reducerea inegalităților și inechității în redistribuirea avuției naționale, ca urmare a economiei de piață, iar efectul ar fi, conform studiului,  rata scăzută a obezității. Dacă admit că există posibilitatea ca această concluzie să fie corectă, argumentele oferite nu m-au convins.

Observăm că se disting două grupuri de țări: Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Marea Britanie (toate „de limbă engleză”) – pentru primul caz, apoi un grup de țări europene, dintre care se evidențiază Norvegia  și Suedia – pentru al doilea caz. Dar aici avem o problemă. Cele 11 țări analizate sunt toate din categoria celor dezvoltate, toate capitaliste. Nu știu la ce concluzii ar fi condus o cercetare care să analizeze țări de pe continente diferite, cu diferite sisteme politice (democratic, totalitar, autoritar, etc.), țări dezvoltate (precum cele unsprezece),  țări sărace (Bangladesh, Sudan, Somalia ș.a.), țări cu economii emergente (China, Rusia, India, România etc.), colectivități cu tradiții, culturi și practici religioase diferite. Japonia, de exemplu, țară capitalistă, dezvoltată, are una dintre cele mai scăzute rate ale obezității. Modelul japonez al societății bunăstării este unul aparte. Acolo, statul oferă garanții minime în raport cu diverse situații de risc, în schimb companiile acordă beneficii sociale importante angajaților. Dar în timp ce americanii se duc peste tot cu mașina, japonezii merg foarte mult pe jos. China, unde trecerea de la alimentația bazata pe cereale la cea bazata pe produse animale și uleiuri vegetale a determinat o creștere a numărului de persoane obeze, dar si o scădere a eficientei muncii. În România, sunt peste patru milioane de pacienți obezi netratați (37 % din populația adultă), iar dintre aceștia 16,3% sunt supraponderali, iar 20,7% obezi clinic. Dacă, din oricare motiv, luăm în considerare declarațiile unui iubit personaj public, România este „o țară de asistați social”, atunci conform celor de la Oxford ar fi trebuit să fim mai slabi la trup. Prețul alimentelor este un alt factor în creșterea greutății și chiar unul semnificativ. Alimentele „sănătoase”, naturale, sunt mai scumpe decât cele produse în fabrici, acestea din urmă fiind deci mai accesibile.

Să luăm primul grup. Marea Britanie, Statele Unite, Canada, Australia. Ce au ele în comun? Limba engleză? Este un posibil răspuns. Dar aceasta este doar elementul de unitate în evidenta diversitate culturală și lingvistică a grupurilor ce formează respectivele societăți. Iar diversitatea accentuată este nu atât naturală, cât rezultatul migrației. Trei dintre aceste țări sunt locuite preponderent din imigranți sau urmași ai unor imigranți. Unii au ajuns acolo cu forța, alții au părăsit locurile natale, în primul rând de foame, generic vorbind. Adică au plecat în căutarea bunăstării economice. Iar când au avut acces mai facil și permanent la resurse de hrană, au mâncat. Mai mult decât au avut nevoie, fie instinctiv, ca rezervă, în caz că în ziua următoare nu vor mai avea, fie ca o reacție compulsivă de compensare a lipsurilor din trecut. Și astfel s-au dezvoltat obiceiuri alimentare transmise chiar și copiilor, din dorința părinților de a-și asigura urmașii cu proteinele necesare supraviețuirii. Și asta este valabil în toate comunitățile care în trecut s-au confruntat cu riscuri mari de foamete sau chiar cu foametea însăși. „Papă tot, să crești mare și frumos!” Parcă sună cunoscut. Cine mănâncă mult? Nu întâmplător: americanii, australienii, canadienii, italienii, irlandezii, englezii și… moldovenii. Este amprenta lăsată în mentalul colectiv de perioade lungi de deprivare, fie ea absolută sau relativă. Astfel, cauza supraalimentației este mai curând psihologică, cel mult psihosocială, sistemul economic practicat fiind doar o variabilă secundară. 

De asemenea, o analiză în funcție de stratificarea socială, practicile religioase, tipul de hrană disponibilă în anumite regiuni geografice, ne-ar fi oferit mai multe date, astfel încât să putem spune dacă într-adevăr obezitatea are cauze sociale sau ține mai degrabă de stilul de viață individual sau de grup (activ, sedentar), metabolism, afecțiuni endocrine, moștenire genetică etc.  Ne putem gândi chiar la o determinare geografică. Nu știu câtă ceafă de porc sau câți hamburgeri mănâncă norvegienii sau suedezii, dar știu că principalul furnizor de hrană a lor este apa, în special marea. Ei consumă mai mult preparate din pește decât pârjoale, slănină și jumări. Și balta are mult pește prin Norvegia (pe lângă mult petrol), tot timpul anului. Desigur, pământul le oferă și el produse agricole, dar vara e cam scurtă acolo. Mai mult, clima rece deshidratează corpul omului și arde multe calorii, astfel încât surplusul nu se acumulează.  

Așadar, obezitatea poate fi provocată de o mulțime de factori care acționează independent sau sinergic. Natura factorilor poate fi economică, socială, psihologică, medicală, biologică, ereditară și chiar culturală. Nu cred că doar insecuritatea provocată de un mediu supra-concurențial este cauza greutății corporale excesive.

Desigur, când spui Oxford, spui a 4-a universitate din lume ca valoare, veche de aproape 900 de ani. A pune la îndoială o cercetare făcută de un colectiv de acolo pare o ridicolă aroganță. Îndoiala mea se referă însă doar la argumentele prezentate în articolul pe care l-am citit pe un site web. La început am crezut că e vorba de un studiu făcut de studenți în vacanța de iarnă, for fun.  Căutând date suplimentare, am aflat că, totuși, cercetarea a durat vreo 10 ani (1994-2004) și a fost una foarte serioasă. De unde am tras concluzia că articolul este un produs jurnalistic cu idei scoase din context, ușor tabloidizat, fiind totuși o oportunitate de a afla câte ceva despre un fenomen care se pare că ia amploare chiar în grădina noastră carpato-dunăreano-pontică.